În Laborland, nu există nicio poveste sau povestitor

de Pam England

Când suntem scufundați de valuri de incertitudine și de neașteptat (ambele sinonime cu nașterea, mai ales prima dată), există puțină minte sau timp pentru a ne spune o poveste despre travaliul. Parțial pentru că capacitatea unui creier scăldat în endorfine (în special în travaliul nemedicamentat) de a gândi coerent și de a forma propoziții complete este diminuată. Cum poate fi construită sau spusă o poveste fără acces deplin la cuvinte sau gândire organizată?

Când începe travaliul, suntem într-o minte ego-rațională; putem încă să facem ritualuri moderne, cum ar fi contracțiile timpului, să ne cântăm piesa muzicală pentru travaliu sau să accesăm rețelele sociale. Dar modul antic de naștere adesea nu onorează aceste ritualuri predominante în travaliul activ. Pe măsură ce deschiderea progresează, cam la jumătatea travaliului, granițele ego-ului se dizolvă spontan (Eul nu se poate dizolva singur; consideră că acesta este un Dar de la Marea Mamă). Ulterior, majoritatea informațiilor bazate pe dovezi (informațiile care nu sunt necesare) se scurg. Prin acest Dar natural, nu mai suntem un vizitator al Laborlandului, ci devenim însăși activitatea muncii și a nașterii. Poate că în acest moment binecuvântat, devenim cu adevărat parte a lanțului de mame care au fost măturate de puterea travaliului și ale căror trupuri nu au dat naștere fără minte.

Zeus a născut din capul său. Dar, nu suntem proiectați să ne naștem în sus din mintea noastră modernă. Așadar, Marea Mamă ajută, aducându-ne în genunchi în umilință și predare dulce, trăgându-ne atenția în jos, în jos, în jos — în pântecele nostru. De atunci încolo, experiența noastră ar putea fi cel mai bine descrisă nu ca „eram în travaliu” sau „eram în această etapă sau aceea”, ci ca „Am devenit activitatea de naștere însăși.”

În haosul unei inițieri puternice nu poate exista un povestitor obiectiv sau să facă povești. Când trăim o experiență care ne duce dincolo de familiar, capacitatea noastră de a face față sau sentimentul nostru de a fi „în control”, poate că în sfârșit experimentăm o atenție autentică – unde nu există prea mult loc pentru a construi o poveste despre trăirea experienței.

Povestea pe care vom ajunge să ne spunem nouă înșine va veni mai târziu.